3 provocari cu care se confrunta industria siderurgica europeana

Industria siderurgica europeana este motorul pentru economia europeana, un furnizor cheie pentru industria automobilelor, a masinilor si a altor industrii emblematice din Europa.

Otelul contribuie cu aproximativ 83 de miliarde de euro valoare adaugata directa la economia Europei. Ca materie prima de baza pentru alte industrii cheie contribuie, de asemenea, cu peste 1,4 trilioane euro valoare adaugata in aceste industrii combinate. In general, industria siderurgica si principalele industrii de consum reprezinta aproximativ 9% din valoarea adaugata globala in Europa.

Cu toate acestea, incasarile au fost slabe comparativ cu cele din alte industrii grele, cum ar fi mineritul sau energia.

In urma crizei financiare mondiale din 2008-2009, industria siderurgica europeana a inregistrat o pierdere permanenta a cererii de aproximativ 35 de milioane de tone. Scazand de la 188 de milioane de tone (in medie 2004-2008) la 153 milioane tone (medie 2011-19).

Aceasta pierdere a fost determinata de o scadere a cererii din toate sectoarele de utilizare finala. In special din constructii dupa boom-ul constructiilor (in special in Europa de Sud) si din industria petrolului si gazelor.

Europa a fost candva un exportator net de produse siderurgice. Dar a devenit un importator net din 2016, importurile nete ajungand la aproximativ trei milioane de tone in 2020. Cresterea importurilor, combinata cu scaderea cererii, a accelerat declinul utilizarii capacitatii.

Otelul are o relevanta strategica pentru aceste sectoare cheie care utilizeaza otelul, necesitand o apropiere geografica pentru livrarea exacta la timp, un lant de aprovizionare robust, cu termene de livrare mici, in ciuda crizei COVID-19 si inovare in comun a produselor.

Industria siderurgica europeana se va confrunta cu trei provocari principale in viitor:

1. O crestere a supracapacitatii ca urmare a scaderii cererii de la cinci la zece milioane de tone metrice din cauza crizei COVID-19.

Acest lucru se datoreaza in primul rand faptului ca jucatorii din sectoarele cheie ale consumatorilor, precum automobilele. Au fost obligati de criza COVID-19 sa-si ajusteze activitatea prin inchiderea sau mutarea productiei din Europa in alte regiuni. Mai mult, o cerere permanenta mai mica pentru spatii de birouri dupa criza COVID-19. Cauzata de cresterea muncii la distanta poate reduce cererea de cladiri de birouri. Ceea ce la randul sau va reduce cererea de otel din sectorul constructiilor.

2. Costuri in crestere legate de taxele pentru CO2.

Jucatorii europeni din siderurgie trebuie sa aiba un raspuns pe termen scurt pentru a compensa costurile mai mari cu imbunatatirea rentabilitatii. Si masuri incrementale care reduc emisiile de CO2 – de exemplu, cresterea ratei de deseuri.

3. Investitii semnificative necesare pentru decarbonizarea industriei siderurgice europene pe termen mediu si lung.

Companiile siderurgice trebuie sa isi adapteze planul pe termen lung si sa aleaga tehnologii care sprijina neutralitatea CO2, luand in considerare indrumarea si sprijinul potential din partea factorilor de decizie politica.

Producatorii europeni de otel ar trebui sa ia in considerare efectuarea unei serii de operatiuni strategice pe termen scurt, mediu si lung. Pentru a asigura durabilitatea economica si de mediu in viitor. Aceste miscari strategice ar putea cuprinde pasi de restructurare care vizeaza reducerea capacitatii. Pasi catre consolidarea pozitiei companiilor siderurgice prin diversificarea capacitatilor lor. Iar durabilitatea se indreapta catre producerea de otel cu emisii scazute sau fara carbon.

Sursa articol: www.mckinsey.com